Asa cum am promis, revin cu povestea Capriorului indelung monitorizat de la Buzau, sulitarul pe care il cautam de aproape 3 saptamani.
Desi prognoza meteo nu imi era favorabila, am decis ca in noaptea de vineri spre sambata, la ora 03:00, sa plec spre Buzau pentru o partida de vanatoare la caprior. Paznicul de vanatoare era destul de neincrezator avand in vedere ca toata saptamana plouase si in continuare se preconiza o vreme destul de capricioasa. Mi-am incercat norocul avand in vedere ca un site meteorologic imi spunea ca abia la ora 13:00 o sa fie ceva precipitatii sub forma de ploaie. Ajuns la Buzau ii dau telefon paznicului sa se pregateasca in asa fel incat in aproximativ 25 minute ajung la locul de intalnire. S-a facut ora 05:10 si noi eram deja in teren dar, dat fiind faptul ca era inca innorat, luminiozitatea era foarte redusa. Am hotarat sa mergem pe jos in gradina livezilor unde fusese observat sulitarul. In primii pasi facuti in teren eram deja ud pana la brau chiar daca aveam cizme; roua si ploaia cazuta de cu seara ne astepta parca. Ne afundam in teren si dupa circa 100 metri observ un caprior frecandu-si capul de un lastar de prun, caprior foarte frumos, cu un trofeu impunator estimat de mine la circa 600-650 grame. Am stat 2 minute si l-am studiat prin luneta dupa care am plecat mai departe in cautarea exemplarului de selectie vizat. In drumul nostru am mai observat 3 caprioare si inca un tap, dar nici urma de sulitar. Dupa 1 ora de teren incepe sa ploua marunt si eu incerc sa merg cu arma orientata cu teava in jos; tata imi explicase ca este foarte important nu ud teava pe interior. Dupa circa 400 metri de livezi salbatice si un fan inalt si razlet aproape gata de cosis se opreste si ploaia si observ inca doua caprioare urmarindu-ne linistite in departare. Paznicul aproape resemnat isi aprinde o tigare si incearca sa imi spuna ceva dar subit arunca tigarea sub picior si imi arata o silueta in stanga mea. Sulitarul isi facuse aparitia… era cu fata la noi si ne urmarea; imi pun arma pe “cracana norocoasa” (am aflat dupa, de unde numele de norocoasa) si incerc sa observ cat mai bine exemplarul. Fiind cu fata la mine si destul de departe (intre 70 si 90 metri) incerc sa reglez luneta specific distantei si imi dau seama ca exemplarul este selectia cautata de 7 iesiri incoace.
Aud in fundal OK-ul de foc al paznicuilui de vanatoare si incerc sa tintesc in gat din cauza pozitiei pe care o avea fata de mine. Astept sa isi schimbe pozitia dar imi dau seama ca se poate sa il pierd desi sunt foarte sigur pe mine cu tinta pusa pe gat. Dau drumul focului cu tinta pusa pe gat si urmaresc deznodamantul sa ma asigur ca nu este nevoie de al doilea foc…si cade secerat. Paznicul de vanatoare tinde sa alerge catre locul focului dar il temperez si ii spun ca vreau sa ii lasam cele 5 minute de dupa foc conform datinii. Isi aprinde o tigare si imi face pe plac, cautand cu privirea ramurile de insangerat pentru consumarea obiceiului vanatoresc. Trece timpul si ne apropiem… vedem intins sulitarul, paznicul de vanatoare face onorurile si pastram momentul de reculegere bine-meritat al vanatului. 
Fericit de focul sigur si precizia cu care am lovit nici nu am simtit drumul pana la sus, la locul unde lasasem masina. Glontul a intrat prin partea din fata a gatului si a iesit prin coasta stanga dupa ce a trecut prin coloana cervicala si plamani.
“Cracana norocoasa” isi facuse inca o data treaba conform celor povestite de paznicul de vanatoare, care a recurs la acest truc din cauza numarului mare de iesiri fara un rezultat satisfacator.
Tind sa cred ca anul acesta, pe acest fond s-a terminat selectia avand in vedere ca dupa multele observatii la care eu am luat parte, nu am mai observat decat capriori frumosi si sanatosi gata sa perpetueze specia nealterata.
